i-a scris de curând o cititoare însărcinată și extrem de confuză:
Ioana, văd în jur fie copii care nu mișcă de frică să nu greșească ceva (nu vrem asta), fie copii care fac iureș, distrug, strigă și deranjeză (nu vrem nici asta)! Nu mai pricep nimic. Dacă nu e recomandat cu pedepse și recompense, cum îi învățăm ce e bine?
Draga mea, nu te panica! Imediat ce scoatem din capul nostru ideile de pălmuță la fund, amenințări, șantaj, pedepse, recompense și jigniri, în fața noastră se va deschide o lume plină de alte posibilități pline de iubire, acceptare, empatie, respect și rezultate minunate. Pentru că da, există și o a treia categorie de copii: cei curioși, cu încredere și stimă de sine, care se joacă liber fără să distrugă sau să deranjeze, care nu se tem de părinți, în schimb îi respectă. Am eu doi acasă, și mai cunosc câteva zeci, de toate vârstele. Se poate, nu e SF!
Copiii mei, dar și o grămadă de alții pe care îi cunosc personal, care nu au fost niciodată loviți, pedepsiți, amenințați, nu-s spaima planetei, dimpotrivă. Cunosc copii crescuți cu respect care au 3, 5, 10, 12 ani, cunosc și adulți crescuți așa care respectă perfect regulile societății, pe cele ale bunului simț, sunt calzi și siguri pe ei. Nu strigă, nu împing, întreabă ce și dacă e voie, îi ajută pe ceilalți, știu să se exprime, știu să asculte. Pentru că au primit toate astea de mici.
Ce rămâne dacă renunțăm la pedepse, palme și recompense, întrebi? Rămâne o relație armonioasă bazată pe ascultarea nevoilor celuilalt, pe înțelegerea etapelor de dezvoltare ale copilului, pe discuții, negocieri, joc și reguli explicate și aplicate. Am detaliat mai jos cum se întâmplă la noi acasă, poate vă ajută.
În primul rând, observ că există o confuzie generală între termenii de pedeapsă și consecință, din păcate în ultima vreme am citit și lucruri scrise de specialiști care nu făceau decât să sporească ceața (am citit de curând un psiholog care spunea că el recomandă aplicarea unei consecințe atunci când copilul nu face ce trebuie, ori asta e foarte aiurea, consecința nu poate fi aplicată de părinte, ea survine în mod natural, am detaliat în continuare).
M-am gândit să vă povestesc ce înțeleg eu prin pedepse, consecințe și reguli (după ce-am citit mult pe subiect și am observat din viața noastră de părinți ce și cum funcționează), cum le putem evita (pedepsele) sau folosi (regulile) astfel încât să ne ajute să explicăm copiilor cum funcționează lumea și de ce e important să facem sau nu facem anumite lucruri.
Din experiența noastră, ordinea ideală este aceasta:
1. Formulăm și enunțăm regula, de exemplu: Pe stradă copilul merge de mână cu părintele, întotdeauna, fără excepții. Vreau să îmi dai mâna și să nu-mi dai drumul.
2. Explicăm consecințele situației în care regula nu este respectată: Te poate lovi o mașină, doare, ustură, mă sperii etc
3. Explicăm ce vom face noi când regula nu e respectată (nu ca să pedepsim, ci ca să asigurăm siguranța copilului și/sau siguranța celorlalți): Dacă nu mă ții de mână, va trebui să te iau în brațe și să ne întoarcem acasă. Sau să te urc înapoi în cărucior sau în manducă. Nu vreau să mergi singur pe stradă.
4. Repetăm toate cele de mai sus de nenumărate ori, înainte să ieșim din casă și după ce ieșim din casă.
5. Dacă regula nu e respectată, facem ce am promis când am formulat regula.
6. Povestim din nou despre regulă, consecințe, importanța ei.
7. Încercăm din nou.
8. Repetăm până la succes total. 🙂
După cum vedeți, pedepsele și recompensele nu fac parte din acest proces. 🙂 Nu este nevoie de ele!
Pedepsele sunt lucrurile pe care le facem după ce copilul refuză să facă ce vrem noi sau face ceva ce noi i-am interzis: îl trimitem în camera lui, îi confiscăm jucăria preferată, nu-l mai lăsăm afară, îl lovim la fund sau îl jignim. E foarte important pentru relația noastră să evităm acest gen de metodă educativă, pentru că ea are efecte neplăcute pe termen lung, distruge încrederea copiilor în părinte, am scris în detaliu despre asta aici.
Consecințele sunt acele lucruri care se întâmplă în mod natural după o acțiune. Părintele nu poate aplica o consecință, consecințele apar în mod natural, fără intervenția părintelui. Ceea ce aplică părintele este întotdeauna fie o pedeapsă, fie o regulă. Când copilul lovește un alt copil, de exemplu, consecința este că persoana lovită va suferi, se va speria și nu va mai dori să stea în preajma celui care l-a lovit. Faptul că plecați cu el din parc nu este o consecință, ci fie o pedeapsă, fie o regulă aplicată până la capăt, în funcție de cum explicați și aplicați. Dacă după ce a lovit, îl luați pe sus și-i spuneți:
– Gata, nu mai putem sta în parc, mergem acasă!, copilul o va percepe ca pe o pedeapsă și data viitoare va încerca să lovească fără să-l vedeți.
Ce puteți face este să discutați dinainte, de multe ori, și să îi explicați cam așa:
– Când tu lovești un alt copil, el suferă, se sperie, plânge, vrea să stea departe de tine. Și tu ai simți la fel! Când mergem în locuri unde sunt și alți oameni, trebuie să respectăm anumite reguli, să nu deranjăm. Una dintre aceste reguli este că nu rănim alți oameni, nu le smulgem lucruri din mână, nu țipăm și așa mai departe. Înțeleg că în unele situații nu te poți controla, iar când asta se va întâmpla și vei răni sau deranja pe cineva, va trebui să plecăm din acel loc, ca tu să te liniștești și ca ceilalți copii să se poată juca în continuare liniștiți, fără să îi deranjăm.
Regula explicată este o limită, care include și detalierea celor ce se vor petrece dacă regula nu e respectată. Regula nu este o pedeapsă pentru că scopul ei nu este de a impune cu forța controlul parental, ci de a rezolva o situație inacceptabilă într-un mod respectuos, fără a întrerupe conectarea și respectul, făcând apel la rațiunea și înțelegerea copilului, și de a explica celui mic de ce este necesară impunerea regulii.
Să mai luăm câteva situații cu care sigur se confruntă mulți părinți.
Copilul vrea în parc, dar refuză să se îmbrace, trage de timp, când vrea părintele să-l îmbrace, se zbate și țipă, apoi când în sfârșit se decide că vrea să fie îmbrăcat, ora e deja târzie, părintele e cu nervii plesniți.
Consecința este că va rămâne dezbrăcat.
Pedeapsa este că el nu va fi luat în parc dezbrăcat, și, pentru că a tras de timp, va rămâne acasă.
Regula este că nu ieșim din casă dezbrăcați, așa că dacă nu vrea să se îmbrace, nu vom putea ieși în parc, dar ne putem juca și în casă.
Strategia noastră pentru astfel de situații era (nu s-a mai întâmplat de mult să fie nevoie să o folosim) o combinație de joc, răbdare, negociere, alegeri oferite copilului.
– Văd că vrei să te mai joci, ok, mai pot aștepta, te anunț din nou în cinci minute.
– Hai, te îmbraci singur sau vrei să te ajut eu?
– Îți iei fustă sau rochie?
– Ce jucărie iei cu tine?
– Mergem cu căruciorul sau cu trotinetele?
– Abia aștept să mergem în parc, am avut o zi grea! Am un chef nebun să culegem castane. Ce zici, mă ajuți?
În cele din urmă, dacă el tot refuza îmbrăcatul, rămâneam în casă și gata. Mereu mi-am ales cu mare grijă bătăliile, nu am considerat niciodată obligatoriu să ieșim în parc, așa că dacă ei dădeau semne că preferă în casă, am rămas în casă și gata. Iar dacă se supărau că nu mai puteam ieși pentru că era prea târziu (pentru că ei înșiși trăseseră de timp prea mult), îi lăsam să își exprime supărarea, le explicam din nou că are sens să mergem în parc dacă plecăm la timp, pentru că durează și drumul, astfel încât data viitoare știau că dacă tergiversează mult, sunt șanse să nu mai ajungă în parc.
Copilul nu vrea să mănânce ce i se pune în farfurie, după ce a ales sau a fost consultat cu privire la ora mesei și la conținutul farfuriei.
Consecința e că va rămâne nemâncat și i se va face foame într-un moment în care mâncarea nu va mai fi disponibilă.
Pedeapsa ar fi că nu mai are voie la desene după masă.
Regula spune că mâncăm atunci când e ora mesei (pe care o stabilim împreună), atât cât ne trebuie. Apoi va trebui să așteptăm până la următoarea masă sau gustare și s-ar putea să ne fie greu, dacă ne e foarte foame. Respectăm regula fără excepții.
Copilul insistă să se desprindă de mâna părintelui și fuge spre stradă.
Consecința este riscul destul de mare al unui accident. Copilul poate fi lovit de o mașină, se poate accidenta grav, îl va durea și ustura foarte tare.
Pedeapsa este smucitul de mână, lovitul la fund, întors acasă cu nervi și scandal.
Aplicarea regulii se poate face după ce copilului i s-a explicat de multe ori de ce este important să meargă de mână cu un adult (care este regula), ce se poate întâmpla dacă nu face asta (consecința) și ce va face părintele dacă regula nu este respectată (pentru a evita consecințele, care pot fi foarte grave, părintele fie va lua copilul pe sus pentru a-l ține în siguranță, fie îl va pune în cărucior fie va decide că e momentul să se întoarcă acasă, pentru că e limpede că cel mic nu e pregătit să respecte această regulă).
– Te rog să nu-mi dai drumul la mână, trec mașini cu viteză mare și te pot lovi foarte tare.
– Dacă nu mă ții de mână, va trebui să te iau în brațe, ca să te protejez.
– Puiule, te rog să mă asculți. Nu vreau să ieși în stradă fără mine. Ne ținem de mână mereu până ajungem în parc. Dacă nu vrei să mă ții de mână, te pun în cărucior.
Faci ce spui că o să faci dacă tot nu te ține de mână.
– OK, am înțeles, nu vrei să mergem de mână. Nu te pot lăsa să mergi singur pe stradă, te pot lovi mașinile, așa că o să te iau în brațe și ne vom întoarce acasă. Vom ieși la plimbare când o să vrei să ne ținem de mână. Sunt mama ta, te iubesc și trebuie să am grijă de tine.
E posibil să se supere, să plângă, să se zbată. E normal să fie supărat, acesta nu e un motiv să nu aplicăm o regulă care ține de siguranță. Dacă suntem calmi și fermi, copilul va înțelege foarte repede că această regulă nu este negociabilă, că mama știe foarte bine ce trebuie făcut și că cel mai bine este să se conformeze, ceea ce va și face în scurt timp.
Și tot așa. O să vi se usuce gura de la atâtea explicații, dar va veni o vreme când va fi meritat efortul. Unii copii sunt mai energici și mai rezistenți la reguli, dar toți, fără excepție, răspund mai bine pe termen scurt și lung unei abordări bazate pe puterea relației de iubire, pe înțelegere și ton civilizat.
Parenthood - a full time job 